Despre Gala Cineaștilor și boala națiunii

Dacă n-ar fi fost Gala Cineaștilor, eu nu mi-aș fi cumpărat o rochie nouă, nu aș fi auzit cum se cântă muzica lui Doga și cu siguranță nu aș fi apreciat faptul că premiu pentru cel mai bun scenariu se dă unui film documentar.

Cred că nu există o apreciere mai subiectivă, decât toate concursurile, festivalurile și  galele din lume. Cel puțin la noi în Moldova. Gala Cineaștilor, un eveniment de altfel frumos și binevenit, suferă de aceeași boală ca și toate  evenimentele de acest gen de la noi și anume de, așa zisul, “hai să-i mulțumim pe toți”. Pe cât sună de inocentă această diagnoză, pe atât îi de gravă. “Hai să-i mulțumim pe toți” a fost depistată anul trecut la Ministerul Culturii, atunci când s-a decis să se ofere granturi pentru asociații obștești la toți câte oleacă. “Mulțumiții” se întâlnesc și atunci când vine vorba de premierea celor mai buni dintre cei mai buni, iar galele (atât a cineaștilor, cât și a teatralilor, sau culturii) nu sunt o excepție. Pentru că un concurs înseamnă totuși o concurență sănătoasă, unde cineva câștigă, iar altul pierde. De ce ne temem să spunem lucrurilor pe nume? Dacă un film e așa de bun încât merită toate premiile, asta e. Dacă într-o categorie nu se găsește nici un film demn de premiu, asta e. Sarcina acestor evenimente e să reflecte realitatea în care trăim, sa premieze pe unii și să motiveze pe alții. Or, în cazul în care ”Cel mai bun scenariu” se oferă unui film documentar, iar cel mai bun documentar este numit un film artistic reconstituit din istorii reale, lumea devine confuză. Cu toții știm bine, că la capitolul scenariilor stăm foarte prost și atunci chiar mi-aș dori ca membrii juriului să-și asume această realitate și să o accepte. Până la urmă, verticalitatea și integritatea sunt unicele calități care sunt capabile să trateze “hai să-i mulțumim pe toți”. E de la sine înțeles că, organizând așa un eveniment pentru prima dată, s-a mers la niște compromisuri. Posibil, procedura de jurizare și de notare, nu a fost cea mai eficientă. Posibil în juriu trebuie să participe și critici de film din Moldova, chiar dacă aceștia nu există, dar cu siguranță într-un juriu independent și obiectiv nu e loc pentru nici un președinte al CNC-ului.

Bănuiesc, că toate acestea și încă multe altele, au dus la faptul că cele mai așteptate nominalizări au ajuns să fie și cele mai discutate. Astfel premiul pentru ”Cel mai bun scenariu” s-a oferit documentarului ”Grădina Sovietică” în regia lui Dragoș Turea, iar ”Cel mai bun documentar” s-a trezit a fi ”Siberia din oase” în regia Leontinei Vatamanu. Cu tot respectul față de juriu și de producătorii filmului, nu cred că ”Siberia” este un documentar. Faptul că regizoarea a ales o formă arhivo-documentară de a-l prezenta publicului, a decis să păstreze maxim din veridicitatea istoriilor, punând însăși eroii în fața camerei, nu îl face documentar. E destul să scrii în sfântul Google ce înseamnă un film documentar și să găsești că ”reconstrucția faptelor reale într-un film de ficțiune nu îl face documentar”. Chiar dacă reconstrucția e foarte bună. Dar odată ce există un scenariu bine definit, odată ce replicile sunt învățațe, odată ce cineva strigă “motor” (salutăril lui Ion Borș), odată ce se filmează mai multe duble, filmul devine ficțiune. Și chiar dacă am accepta regulile jocului și am pune ”Siberia” alături de ”Grădina” și de ”Olegovici”, păi, ca și documentar, ar pierde și de data aceasta. Ce ține de scenarii, cum am mai spus, aș vrea ca juriul să ne provoace și să lipsească toate filmele de această nominalizare, astfel poate industria de film s-ar trezi din somnul cel dulce și ar bate alarma pentru scenariști. Că vorba ceea, dacă nu există critici de film în țară, permiteți-mi să spun un ”alaverdî”: nu există nici scenariști.

Dar să trecem și la partea bună a Galei. Personal, am aplaudat cu mare bucurie pentru producția ”OF”, în regia lui Vlad Bolgarin, care a luat premiu pentru ”Cel mai bun film de animație”. Am și eu o slăbiciune aparte, când tinerii sunt susținuți, atunci când reușesc să fac lucruri bune. Poate n-ar mai pleca atâția peste mări și țări. M-am bucurat și pentru Eugeniu Popovici, care a luat premiul pentru regie cu ”Goodbye Olegovici”, un film unde nici nu simți camera din spate, unde eroii sunt sinceri și veridici, unde echipa de filmare a devenit o parte din viață a eroului și unde realitatea e lipsită de orice filtru. Și desigur am strâns mâna lui Dragoș Turea, când acesta a luat premiul pentru cel mai bun lungmetraj, abordând un subiect ținut în secret până  în zilele noastre, pe care, cu regret nu am apucat să-l văd. Curios, că anul acesta documentarele au ajuns să fie în topul topurilor, iar filmele artistice au rămas la nivelul scurt-metrajelor. Oare ce ar vrea să spună Universul prin aceasta?

P.S. Textul a fost scris de Oksana Buga, un critic de film inexistent și o vorbitoare de limba rusă, care uneori mai scrie și în română.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s